No expectations please!

Nu mai vreau sa vorbesc mult, sa povestesc, sa explic chestii pe care le simt sau cred. M-am saturat sa ma agit, sa fiu in cautarea unor alte « certitudini » decat cele pe care le stiu deja, sa visez, sa imi doresc. M-am hotarat. Nu stiu sa ce. Si ce daca? “Trebuie chiar sa le stiu pe toate?” Chiar asa. Nu trebuie!

 

Ce am vrut sa exprim, de fapt, fara sa dau explicatii si sa ma pierd in argumente…e o “certitudine” de-a mea, veche: Relationships suck. Sooner or later..si din pacate, de obicei e later cand esti desi involved pana peste cap si devine o “normalitate fericita”. The more you think about this happiness and secretly, desperately want it, the more you slide away from it. Deci, da, relationships – as in man&woman relationship- suck.

Mine…doesn’t. Pentru ca nu mai vreau sa le stiu pe toate. Pentru ca NU le stiu pe toate !

 

Si refuz sa scriu “so far”. Ca nu vreau sa devina o “normalitate fericita”. Imi doresc din suflet sa cred ca poate exista asa ceva ca o “normalitate fericita for good” dar stiu ca nu exista iar in compromis nu cred. Nu face pe nimeni fericit. Pana la capat.

 

Asadar, pana una alta, nu mai trebuie sa stiu nimic altceva. E bine asa. Si atat.

 

Concluzia: niciuna.

Concluzia despre mine: sunt o sceptica visatoare.

 

PS: Aceasta pagina am scris-o pe 03 Noiembrie si nu stiu de ce nu am postat-o pana acum. Poate am asteptat momentul asta, poate credeam ca am sa scap de el, momentul in care my relationship DID suck and ended. Si acum imi vine in minte un sadic: HA, am avut dreptate! …….

Popcorn?

Ma uitam pe internet la filmele ce ruleaza saptamana asta si mi-am amintit brusc ceva ce ma enerveaza foarte tare. Ok! Da stiu, nu ar trebui sa ma enervez asa de usor. Mi s-a mai spus. Dar aceasta “enervare” eu o consider de fapt exprimarea intensa a opiniei. De ce sa nu imi spun o parerea clar si raspicat? Imi displace tonul “impaciuitor” si dragut pe care cica ar trebui sa il am, in general. Asta nu ca as fi eu certareata de felul meu dar dom’le cand mi se pune pata vorbesc destul de pasionat (;) ), lucru interpretat de multi ca fiind brutal/prea direct/etc.

Dar divaghez. Este vorba despre popcornul si alte “gustari”, mari cat o galeata! Care se vand, se cumpara si se “servesc” (mai ales!!!) in salile de cinema. Nu stiu daca ati remarcat dar, mai ales daca sala este plina, este un fosnet si fasait de jur imprejur de abia se mai aud replicile (mi s-a intamplat, jur!). Frate, daca iti este foame mananca inainte sau asteapta pana dupa. De ce trebuie sa ma stresezi pe mine si alte cateva zeci cu plescaitul tau? Chiar vorbeam cu o prietena, amandoua agasate, ca abia asteptam sa treaca prima jumatate de ora, spre o ora chiar, sa termine lumea portia si sa ma pot concentra si eu la film. Ma simt parca sunt eu bagata intr-o punga, una de aia de fasaie cumplit sau poate direct in masina de popcorn. Nu mai zic cum arata locurile dupa film. Ca o cocina. Nu sunt total impotriva acestei activitati si nici nu pot fi atat de ipocrita incat sa spun ca eu nu am mancat niciodata la film. Dar hai sa fim cu totii mai delicati!

Asta aveam pe suflet acum Ne vedem la cinema!

Some bits of my music

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. De fapt nu am mai postat. Am mai scris cate ceva dar nu am reusit sa gasesc timpul sau dispozitia sa le pun. Anyway, m-am hotarat macar sa impart cu voi ceva muzica buna..sau cel putin mie imi merge la suflet si ma relaxeaza…

Enjoy! asa cum spune si Julie ..a se asculta cu Castile la maxim!

James Hunter – Carina

Just a perfect day…

Koop – Strange love

Nitin Sawhney – Distant Dreams

Revin. curand.

Nu am timp…dar imi place ?!

Simt ca nu am destul timp, simt ca oricat de eficienta as incerca sa fiu nu imi iese. Ajunsesem la un moment dat sa tai masiv din orele de somn. Nu merge. Acum, vrand-nevrand, le recuperez. Altfel as claca.

Totusi, pana una alta e 7 jumatate dimineata si sunt la serviciu. Dar m-am culcat la 22. Oricum, nu despre serviciu in mod special voiam sa scriu. (Daca sunt aici la ora asta inseamna ca imi place )

De fapt, ma uitam pe blogul scolii de vara Estudia, la care am participat si la ce scriau colegii mei de acolo. Si asta m-a facut sa imi dau seama ca nu imi mai ajunge timpul…Am ratat intalnirea cu ei de joia trecuta si nici macar nu am avut timp sa anunt. Citesc mailurile care circula intre noi dar nu apuc sa reactionez, sunt prea ravasita, prea in graba, prea obosita sa pot scrie 2 cuvinte seara cand ajung acasa si imi deschid 5 minute calculatorul. As vrea sa reusesc sa le raspund, sa discut mai mult cu ei, sa ma implic mai mult, sa imi fac bucatica de roman (ei stiu despre ce e vorba), as vrea, as vrea… dar nu reusesc. Oare ei ma cred? Sau cred ca sunt doar dezinteresata?

Si mai mult, de acelasi tratament au parte si prietenii mei… indiferent ca sunt aici langa mine, ca lucram in acelasi loc, ca sunt in Bucuresti, ca sunt plecati din tara, etc.. nu reusesc sa le scriu macar un mesaj (sms sau e-mail). Si tin foarte mult la ei. Unora le-am si promis ca ma intalnesc cu ei, ca voi petrece mai mult timp cu ei..dar nu am reusit pana acum. Imi e dor de ei..vreau sa stiu ce fac, cum sunt. Si mi-e teama sa nu creada ca i-am uitat, ca m-am distantat, ca nu imi mai pasa… I am not like that.

Cum se poate rezolva aceasta problema oare? E vesnica solutie: Timpul? Dar oare lumea are rabdare? Sunt eu prea ocupata, prea implicata in diverse? Sau de la o varsta incolo timpul incepe sa fie/para din ce in ce mai putin si noi sa avem senzatia ca nu ne mai ajunge? Nu vreau sa ma transforme serviciul…nu vreau sa devin “adult” (sa vin de la serviciu, fac un dus, poate mananc ceva si sa ma culc imediat). ..

Dar, din pacate (unii mi-ar zice ca din fericire), se pare ca sunt pe cale… deja, am terminat si cu scoala; asta e ultima saptamana de studenta, ultima saptamana de stat in camin…

S-a incheiat o etapa! Ne vedem in urmatoarea!

De ce Zara?

E mai mult o curiozitate de-a mea. Copilareasca poate. Si ma tot gandesc de ceva vreme sa o si transmit mai departe dar abia acum am reusit.

De ce Zara? … dar intrebarea ar fi mai degraba: De ce pungile Zara?

Observ de ceva timp la foarte multa lume pungi Zara. Si nu ca si cum abia ce si-ar fi cumparat ceva. Le vad dimineata, la prima ora, in metrou. Sau la colege. Clar sunt cu pachetelul zilnic, pe care fiecare si-l ia la serviciu. Ca nu poti comanda sau manca in oras chiar in fiecare zi. Fac si eu lucrul asta – adica imi iau pachetel. Dar mi-l indes in geanta. Recunosc nu am punga de la Zara dar … imi poate explica si mie de ce e asa de preferata? E chiar asa punga minune de carat cornul, sandvisul, fructele sau … eu stiu, poate, ciorba, la serviciu? Sau e pana la urma, snobismul romanesc? Sa se vada in orice moment al zilei, daca se poate, ca ei isi cumpara de la ZARA! Bineinteles, probabil ca pentru unii, chiar e doar o punga rezistenta si mica si inchisa la culoare … dar nu se poate sa fie asa pentru toata lumea. Si, sincer, nici nu cred ca Zara are mai multi clienti/cumparatori decat … oricare alta firma, Mango, Tina R, etc. De ce nu vedem pungi cu Mini Prix (pentru cei care stiu ce e) mai des? Si alea sunt rezistente…am incercat eu:)

Poate imi raspunde si mie cineva. Si… daca sunteti “purtatori” de Zara, sper sa nu va simtiti ofensati. Cu siguranta nu ma refeream la voi

Are names..only names?

Claudiu, George, Sebi, Dan, Cosmin, George, Alex, Bogdan, Adi, Edi, Radu, Mirel, Liviu, Mathieu, Alex…

It’s just a list, for you, just some names.

For me, each of them is more. Or less. But it means or meant something … some time ago.

PS: Pentru cei care citesc si se regasesc sau cred ca se regasesc… this list doesn’t mean anything, it doesn’t mean I miss you, I hate you or I love(d) you…it just means you “touched” me somehow… and made me the girl/the woman that I am now…unbelievable, huh?:) We never know how much we really “touch” other persons. I wish I knew how I “touched” others! I really do wish.

PPS: Mare parte este in engleza pentru ca asa am simtit. Am scris postul asta tot pentru ca asa am simtit. Si, din acelasi motiv, nu voi raspunde la intrebarile care, cu siguranta, vor urma si vor suna asa: “Acel X sunt eu?” Decide it for yourself

Bilant … la final de facultate

Zilele astea imi scriu licenta…evident pe ultima suta de metri..de fapt, cred ca e prea mult spus 100 ..mai degraba ultimii 10 m…dar nu conteaza, asa am facut mereu. Facultatea…da, s-a cam terminat!..cand? cand au trecut anii astia? Simt ca am facut multe..chiar am facut…dar si ca am ratat anumite lucruri..studentesti…

Sunt bucuroasa ca, si acum dupa cei 4 ani, nu imi pare rau ca am facut alegerea asta, Sociologia. Mi-a placut facultatea, mi-au placut cursurile, mi-au placut profesorii (in mare parte, nu chiar toti). Daca as mai fi vrut sa continue? nu stiu…parca e de ajuns. Poate daca nu as fi inceput sa lucrez de anul trecut si suprapunerea scolii cu munca nu mi-ar fi ingreunat viata ..poate ca as fi vrut sa mai fiu studenta..dar acum imi doresc sa termin cu totul. Stiu ca o sa imi fie dor de perioada asta, dar ca orice perioada buna, frumoasa, de care sa iti fie dor mai tarziu trebuie sa dureze atat cat trebuie sa dureze ca ea sa ramana asa in memoria mea.

Ce am facut? Ce n-am facut?…ca studenta…

Am stat in camin destul de mult timp…aici, da, vezi viata de student..cu bune si rele. Totusi, nu am ajuns aproape niciodata sa imi cunosc si sa ma imprietenesc macar putin cu colegele din stanga si dreapta mea, care poate ca erau chiar colege de facultate. Nici macar sa ma salut cu ele. Stiti cum e, daca te saluti cu cineva, chiar daca poate nu iti mai amintesti cum il/o cheama…dom’le ne salutam …deci il/o cunosc…de undeva!:) Si poate ca mi-ar fi placut. Nu am participat la nicio petrecere studenteasca, data in alta camera de camin decat a mea sau a Mariei (care nici nu prea se puteau numi petreceri, mai mult un “hai sa ne adunam” sau o “e ziua mea”). Am fost foarte rar la barul de jos si o singura data, acum vreo luna, singura, desi cand am pus prima data piciorul in campusul asta am zis…o sa fiu mereu pe afara, sa cunosc lume, sa ma distrez…Cred ca s-a intamplat ce mi s-a intamplat cu Bucurestiul. Nu am ajuns sa cunosc aproape deloc Bucurestiul. Ma intereseaza doar locurile unde trebuie sa ajung (si fac o harta pe care o urmez exact) si cele pe care le stiu deja prea bine. Nu am privit niciodata Bucurestiul cu ochi de turist si imi pare rau. Este posibil ca turisti care au fost aici o saptamana-doua sa stie mai multe decat mine. Mi se parea ceva normal sa fiu aici si nu ma interesa sa il cunosc mai bine, ma interesau mai degraba alte locuri pe unde nu am fost, dincolo de Bucuresti…Cluj, Timisoara, Sibiu…etc. Asa si cu barul de aici. Mereu daca voiam sa ies, ma gandeam la toate posibilitatile din centru sau alte zone, nici prin cap nu-mi trecea locul de aici de jos, care de fapt chiar are farmecul lui.

Ce-am mai facut…Am fost si eu cu personalul la munte, de 1 mai..dar o singura data doar! Nu am fost in Vama, nu am dormit in cort, nu m-am imbatat, nu am facut multe din ce se zice ca ar face un student…sau nu se zice?sau nu e valabil pentru toti?…dar eu as fi vrut, poate nu pe toate, dar as fi vrut…Dar cred ca nu de ajuns.

Se mai zice ca nu esti student daca nu ai avut o restanta…Nu am avut. Sincer, nu pot spune ca imi pare rau…sa fim seriosi cui ii convine sa invete de doua ori pentru acelasi examen. Si nici nu cred ca as fi fost diferita daca as fi avut. Nu sunt tocilara. Sunt chiar lenesa.. iar poate ca, uneori, cand am chef, constiincioasa…De multe ori as fi vrut sa am chef sa citesc mai mult din cartile profilor nostri sau recomandate de ei…asa pentru mine nu pentru examen…ca unele erau carti bune si interesante…dar era mai frumos afara, mai palpitant un episod din Lost, mai plina de suspans cartea pe care voiam eu sa o citesc, mai dor de prietenul sau prietenele mele, etc…

Deja am scris prea mult…dar..am facut si multe alte lucruri “specifice” studentilor…asa cum am si ratat altele…Am vrut acum sa-mi amintesc cateva…sa nu le pierd de tot din memorie.

Concluzia: daca ar fi sa fiu din nou in anul 1, as fi mai…”studenta”, mai “tanara”, mai nebuna…acum, stiu ca peste timp astea nu conteaza decat pentru persoana mea si asta e o varsta si o perioada in viata noastra in care ne sunt iertate/intelese mai multe decat mai tarziu…”eh, e studenta, ce vrei?”…dar mai pot inca, nu? Masterul se pune?:)

Ieri

Ieri mi s-a intamplat ceva. Fain. Mi-a lasat un zambet pe buze pe care il astept de mult timp. Nu stiu, poate e ceva copilaresc, poate e ceva ce tine de noi…femeile visatoare…dar a fost ceva special, ce nu am mai experimentat niciodata si in care cu atat mai mult nu credeam…

Dar sa povestesc… si sa incep cu o mica descriere de context. Sunt singura de ceva timp si imi place dar am momente in care pic in acea “dorire” sfasietoare de a avea pe cineva; doar al meu! Dar, desi, pe de alta parte nu vreau sa fiu cu cineva (din diverse motive pe care nu le dezvolt acum) ..continui sa caut…si, desi, imi spun ca daca voi fi cu cineva, nu vreau sa fie ceva puternic si important..nu acum, continui sa caut ..sa il caut special si serios. Dar am obosit si la asta ma gandeam ieri seara cand veneam de la serviciu si in loc sa schimb la Victoriei metroul si sa merg acasa, am coborat la Romana si am mers pe jos pana la Unirii sa ma mai aerisesc un pic si sa ma gandesc la..ale mele. Si, cu ocazia asta, doar eu cu mine si muzica mea…am ajuns iar la disputa din interiorul meu pana cand am cedat si am zis ca am obosit, nu mai vreau sa ma gandesc, ce vreau, cand, cum, etc …si la Unirii, asteptand metroul mi-am scos cartea sa citesc si sa nu imi mai pese de…toata povestea.

Ajunge metroul, astept la usa sa coboare lumea si sa urc eu. Printre cei care asteptau sa coboare imi atrage atentia un tip, se uita la mine, genul meu (fizic, bineinteles, atat mi-am putut da seama) dar era ceva mai…mult. El si-a intors privirea pentru putin timp si mi-am zis: daca o sa se mai uite la mine, o sa ma uit fix in ochii lui (eu intotdeauna evit privirile) si ne-am uitat …tot intervalul cat el a coborat si eu am urcat..fix in ochi, tot timpul…and it felt..strange but pleasant. It felt…different than usual…special. Toata intamplarea m-a zapacit un pic, eram inca cu gandul la el dar am inaintat pe culoar si mi-am luat cartea sa incep sa recitesc desi nu ma puteam concentra si ma uit afara din metrou, eram pe partea cu peronul si…el se uita la mine de pe scari, incepuse sa le urce dar se oprise si se uita. Nu ciudat, nu cu vreun ranjet..nimic din toate astea…doar..asa cum trebuiaJ ..si putin nehotarat. Si asta m-a zapacit si mai tare…ne uitam unul la altul..si atat…usile s-au inchis si el a urcat pe scari.

Stiu ca suna foarte siropos si movie like…maybe..dar mi s-a intamplat si inca zambesc. Nu am sa acord prea mare importanta, nu o sa zic ca el era sufletul meu pereche and stuff in care nu cred dar …totusi, nu pot sa nu ma intreb …ce ar fi fost daca as fi coborat? Si, in acelasi timp, pentru inca o perioada de timp cand inca sunt sub influenta intamplarii nu ma voi putea abtine sa nu ma uit dupa el, dupa el cu camasa neagraJ …la metrou. Stiu ca sounds stupid dar voi nu ati face la fel daca ar fi? Stiu sigur ca da!

Morala e…little, stupid, maybe meaningless things like these make us feel great and smiley exactly when we need it.

Un fel de sfat de supravietuire in Bucuresti

Reusesc din nou sa scriu…ma tot framanta subiectul asta de vreo saptamana si am zis ca vreau sa il impartasesc.

Am realizat ca de ceva timp…lungul drum cu metroul pana la munca si inapoi nu mai e asa de lung:) adica nu mai pare asa de lung, chiar imi place. Si mi-am dat si seama de ce. Am ajuns, datorita starii de agitatie, stress, oboseala si “multe pe cap”, sa nu am timp practic de nimic in afara de scoala, serviciu si lucruri necesare (spalat, curatenie, spalat pe mine:) ). De multe ori vin direct de la serviciu si ma culc. Recunosc e extraordinar sa te bagi in pat dupa o zi plina ochi, parca e asa de pufos patul si asa de “moale” sentimentul ala cand inchizi ochii si te ia somnul imediat. Totusi, desi dupa cum spuneam lungul drum pe care trebuie sa il fac imi rapeste din timpul meu de …somn, relaxare, pentru altele, etc, am ajuns sa il abia astept. De ce? Pentru ca ma trezesc pe fuga, ma imbrac pe fuga, imi deschid pe fuga calculatorul la serviciu si Outlook-ul, lucrez totul pe fuga – ceva e urgent, cineva asteapta ceva, ajung acasa mananc pe fuga, tot pe fuga mai fac un proiect pentru scoala, ma bag in pat grabita ca maine o iau de la capat. DAR…mi-au ramas clipele de pe  drum:) Cand nu am unde sa mai fug ca metroul merge la fel de repede, lumea e la fel de multa si se misca la fel de incet si atunci ce fac? Am timp de mine! Pot sa imi pun gandurile in ordine, sa imi amintesc de ziua unui prieten, sa planific weekendul (relaxare, distractie, etc) SI, mai ales, sa citesc! Abia astept sa vad ca e mai liber putin sa imi pot scoate cartea si am ajuns sa citesc din tot felul de pozitii dar nu conteaza…. I feel good.. Cu atat mai mult cu cat drumul il fac dimineata – cand ma ajuta sa incep ziua relaxat- si seara – ma ajuta sa ma relaxez after work.

Mai nou am descoperit inca un loc, in afara de metrou, unde mai pot citi: la coada la cumparaturi, in Carrefour sau Cora:D

Nu stiu ce parere aveti voi despre drumul vostru cu metroul dar as fi curioasa…

Pagina din 13 aprilie – Voi sti vreodata ce vreau?

Voi sti vreodata ce vreau?

Asta sa fie firea mea? Sau asa suntem claditi noi oamenii?

Nici macar nu stiu ce vreau sa fie cu acest … blog. Sa fie parti mai intime din mine..mai personale… sa fie mai general, sa fie chestiute intamplate zi de zi? Sa fie doar pentru mine, sa fie pentru cei de langa mine, sa fie pentru toata lumea? Pana acum a fost doar pentru mine… si nici nu prea imi pasa. Daca ma gandesc mai bine totusi stiu sigur ce nu vreau sa fie. Nu vreau sa fie un loc unde sa ma lamentez, un loc unde sa imi expun frustrarile si altele dintr-o astfel de categorie (nu ma intrebati care este categoria ) in asa fel incat toata lumea sa imi spuna vai dar nu e asa, dar noi suntem langa tine, etc etc; persoane care de fapt nici nu ma cunosc si eu sa ma hranesc cu … gandul asta.

Ce m-a facut sa scriu iar, sa scriu asta de fapt, au fost ultimele zile in care ma tot lupt sa imi dau seama de ce vreau… de la viata mea personala…de la persoana pe care mi-o doresc…sau nu .. langa mine. Nu am sa spun mai mult de atat, ca as ajunge acolo unde nu vreau…in locul despre care vorbeam mai sus.

Chiar de as vrea sa fie “public” acest loc al meu.. probabil nu va putea deveni pentru ca nu va interesa pe nimeni, cuvinte prea profunde, prea filosofice, fara pic de umor si mai mult decat toate astea…cuvinte spuse pe jumatate. Si nu reusesc sa imi dau seama ce ar conta mai mult pentru mine: sa ramana asa spuse pe jumatate dar sa fiu unicul meu cititor sau de dragul de a fi “citita” sa le spun pana la capat.

Oricum am inceput foarte bine…doua posturi nehotarate din doua. Promit sa ma revansez cu ceva hotarare.